"Povestea trebuie să se inspire din locurile comune, din lucrurile care ne înconjoara, pentru ca, mai apoi, să fie asezonată cu un pic de ficţiune".
Jorge F. Hernández
Din nou miercuri. Ziua pe care o urăsc cel mai tare. Am încercat să ma pregătesc psihic dar teama de a afla ce nouă aventură îmi aducea limba dinamică şi viperină a duşmanului meu, nu-mi permitea să mă calmez complet. În timp ce mă aranjam, m-am gândit la el. Nemilos, fără nicio picătură de dragoste în suflet. Nu cunoştea cuvântul compasiune. Cu atât mai puţin ce înseamnă el. Am suspinat. Era atât de greu să traiesc cu el! Deşi eram majoritari, tot nu reuşeam să ne înţelegem cu „Chelul”, Mario. Duşmanul meu.
Mi-a declarat război acum un an, când, în timpul unei instrucţii, a declarat că ar vrea să fie:”cel mai bun în meseria sa”. Eu i-am răspuns: „Pentru asta ar trebui să mă omori, pentru că nu vei reuşi niciodată să mă întreci”. Blestemată fie clipa în care am decis să deschid gura. Începând cu acel moment, slăbiciunile mele au fost maximizate şi calităţile, ignorate. Echipa din care făceam parte a fost victima unei acuze dure al cărui obiectiv oficial era despre ieşirea obiectelor nepotrivite din muzeu. Adevăratul motiv, însă, era că l-am deranjat. Obiectivul nostru însemna mai mult decât să-i distrăm pe copiii care vizitau muzeul. Toate ideile extraordinare pe care directoarea le prezenta Secretarului de Cultură veneau de la noi. Toate prostiile porneau din mintea „Patronului”.
Voiam să facem o demonstraţie ştiinţifică pentru un număr mare de persoane, dar nu ni se permitea. Coordonatorul meu, înţelept ca întotdeauna, ne spunea să avem răbdare şi să vorbim cu prudenţă. „Asta nu poate dura la nesfârşit” spunea pe un ton de părinte iubitor, „vor veni şi lucruri bune pentru toţi”. Dar într-o duminică noapte până şi el s-a dat bătut în faţa presiunii şi a trebuit să fie internat în spital cu simptome de preinfarct.
Şi superioritatea directoarei noastre? Nu exista. Era o marionetă de-a lui „Pitufina”, credea orbeşte în cuvintele lui. Tipul ăsta îi câştigase încrederea de tot. Şi nu numai că lua decizii pentru ea, avea şi liber acces în biroul ei şi la agenda ei personală. Ea îi dăduse o copie după cheile de la maşină, de la casă şi putere absolută pentru a semna documente în lipsa ei. Atât de vastă era influenţa lui asupra ei, încât într-o zi „Şeful”, arătându-i o revistă, i-a spus: „Mary, eu cred că dacă te-ai tunde şi pieptăna aşa, ţi-ar sta minunat.” Ziua următoare, directoarea a sosit la serviciu cu noul look. Femeia pentru care, la început, am simţit admiraţie şi respect, nu mai exista şi, după părerea tuturor, trebuia să fie tare neghioabă ca să nu-şi dea seama că problemele şi conflictele interne proveneau din inima putrezită a protejatului ei.
Vieţile noastre de familie erau de asemenea afectate. Ştiam că probleme de serviciu trebuiau să rămănă la serviciu, dar cum? Era ceva ce ne depăşea. În cuvintele Secretarului de Cultură: „L-am lăsat să ne mănânce mandatul”. Da. El ştia de probleme şi de unde veneau ele, dar nu făcea nimic să le rezolve. Era o situaţie ciudată, semăna mai mult a coşmar decât a viaţă. Şi continuând a fi un coşmar, într-o zi, după ce s-a întors din rondul său, paznicul a găsit în interiorul planetariului un Mario mai impertinent şi rece decât era de obicei. Pentru că cineva avusese ocazia să-i spargă ţeasta cu lovituri puternice ce i-au cauzat moartea.
La ora la care am ajuns la serviciu, am fost suprinşi să vedem muzeul sub anchetă a poliţiei. Au căutat indicii prin toate părţile să-şi dea seama cine a luat burghiul şi l-a înfipt în capul „Patronului”. Moartea sa nu ne-a bucurat atât de mult. Probabil că, într-un moment de furie, oricare ar fi spus: „cât aş vrea să-l omor”, dar după ce reveneam la stări mai bune, fiecare îngropa acele gânduri sinistre. Despre ce s-a întâmplat, unii din noi credeau că se aplicase legea karmei, alţii, că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Şi, deşi nimeni nu o spunea direct, cu toţii ne simţeam uşuraţi că am scăpat de natura lui meschină şi îngâmfată.
Mai mult ca un compromis social şi nu pentru că o simţeam în realitate, toţi am fost la înmormântare. A fost foarte puţină lume, şi aşa ne-am confirmat ceea ce ştiam deja: nici propria lui familie nu-l voia. Nimeni n-a plâns după el. Nici directoarea, mulţumită pumnului de pastile pe care le luase pentru a se păstra calmă. Deşi moartea lui nu ne-a bucurat, nici nu-i duceam lipsa. Încet, s-au liniştit apele şi, după două luni, nimeni nu îşi mai pierdea timpul şi nici cuvintele amintindu-l. Nici măcar şefa nu vorbea de el. Se comporta ca o văduvă care, în loc să plângă pierderea soţului, se dedica scoaterii în evidenţă a fiilor săi care au rămas fără tată.
Între timp, investigaţiile continuau şi într-o dimineaţă de miercuri, altă zi teribilă, au sosit nişte poliţişti la muzeul plin de preşcolari zgomotoşi. Şi fără niciun pic de grijă faţă de prezenţa celor mici, ne-au arătat un mandat de arestare pentru uciderea lui Mario zis şi Pumnalul, pentru ca mai apoi să vină cu el la principalul suspect: Eu.
Trecuseră patru ore de când mi-au refuzat dreptul de a da un telefon, ore în timpul cărora, declaraţia mea a fost recitită în detaliu, analizată la nesfârşit, pusă la îndoială. Pe moment, am crezut ca e vorba de un coşmar sau de o glumă de prost gust. Starea mea psihică trecuse de la surpriză de a mă vedea în poziţia de acuzată, la plâns când am văzut pozele cu Mario inert, cu capul distrus, în mijloc unei bălţi de sânge. Şi ce ochi avea! Ochii aceia care înainte ne priveau pe toţi cu ură, acum erau lipsiţi de orice expresie. De acolo, am trecut la enervare pentru că, pretextând că liniile erau ocupate, continuau să-mi nege dreptul de a da un telefon. Era imposibil să-i fac să înţeleagă că nu aveam nicio legătură cu moartea „Şefuţului”. Mi-au repetat de atâtea ori că dacă spun adevărul îmi vor reduce sentinţa... La fel ca în muzeu, mă acuzau şi condamnau pe nedrept. Am aflat că fusesem investigată îndelung, având grijă să caute în anumite aspecte din viaţa mea. Relaţia mea în afara căsătoriei cu un bărbat din San Luis Potosi. De la scrisorile electronice în care ne declaram iubirea eternă până la reţetele medicale de la psihiatrul care m-a tratat după moartea lui Roberto, amantul meu. Totul apărea în dosar. Nu înţelegeam care era legătura cu asasinatul, dar ceva îmi spunea că ei găseau una. Obosită de raspuns la atâtea întrebări stupide, am petrecut o oră în linişte, după care, în sfârşit mi s-a dat voie să dau mult aşteptatul telefon. Dar n-am putut să dau de Carlo, soţul meu, de niciun fel. Urma să o sun pe Paty, prietena mea cea mai bună, când pe uşă a intrat Mary, şefa mea. Era ultima persoană pe care voiam să o văd, deşi în acel moment nu mi-a păsat de nimic fiindcă eram în faţa unui chip cunoscut, cineva care urma să mă salveze din vârtejul în care mă găseam prinsă.
Mary Andrade, directoarea muezului, l-a rugat pe poliţist să ne lase singure pentru câteva minute, iar el, cu respectul funcţiei sale de funcţionar public, ne-a dat voie să rămânem singure. Apropiindu-şi un scaun, m-a întrebat:
- Cum te-ai băgat în problema asta? – s-a aşezat şi nedându-mi timp să răspund, a continuat: Ştiai că luna următoare nu aş mai fi fost şefa ta? Secretarul gândea pentru tine ceva măreţ – „Alina e atât de inteligentă. Alina e în stare să înfrunte tot fără să se lase învinsă”. Tot? Nu-i adevărat. Cum ar fi moartea lui Roberto. Sărăcuţa. Să-ţi moară amantul cu două zile înainte să-ţi laşi soţul, să înnebuneşti nu alta... Ce rău îmi pare de tine, Eh?”. M-am simţit tristă pentru că încă mi-era dor de el, îl iubeam atât de mult.
– De unde ştii de Roberto?, am întrebat-o. Nimeni din lume nu ştia.
– Copilă! Soţul tău mi-a spus. Eşti o mizerabilă Cum ai putut să-l înşeli? Pe el care e atât de bun. În schimb tu, javră nenorocită. Toţi te iubesc, eşti talentată, ai carismă, te înţelegi bine cu vizitatorii muzeului. Şi culmea, mai eşti şi favorita Secretarului. Ştiai că urma să-ţi dea postul meu pentru că, credea el, tu erai mai inteligentă decât mine? Deşi la urma urmei, cred că nu eşti chiar atât de inteligentă. Numai ţie îţi poate veni să-l omori pe Mario pentru că-ţi ştia secretul şi voia să zică tuturor dacă nu-i dădeai bani. Îl urai. Nu-i aşa? La fel şi eu, aşa că nu te simţi prost. Deja mă săturasem de el. Idiot îngâmfat. Toată ziua îmi dădea ordine de faţă cu voi. Şi după aia, tu doamna perfectă, aproape să-mi iei postul. Postul de director pentru care am muncit atâţia ani. Omorându-l pe Mario şi învinuindu-te pe tine m-a scăpat de amândoi în acelaşi timp. Contrar a ceea ce credeau toţi, eu nu aveam încredere în el. Dar el avea încredere în mine. De-asta n-a bănuit nimic când i-am cerut să mă însoţească la planetariu, pentru că mi-era frică să intru singură. Ştii? Nu era chiar aşa dur de căpăţână cum îl credeam noi. Două lovituri. Doar atât a fost nevoie să cadă ţipând ca un porc. Celelalte trei pe care i le-am dat, au fost ca să tacă. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult, au fost ultimele 14. Ha ha – Câtă furie simţeam! –
- Eşti nebună de legat! Îţi dai seama că tocmai ai mărturisit că tu l-ai omorât pe Mario? - i-am spus, arătându-i camera micuţă care se uita la noi cu o privire inchizitoare. E adevărat că nu suportam să stau aproape de „copilul tău de aur” dar niciodată nu l-aş fi omorât. Cât despre postul tău, chiar de-ar fi adevărat ce spui, nu-ţi face griji. Nu m-a interesat niciodată şi tu ştii asta foarte bine. Asta e diferenţa între noi. Eu nu trec peste nimeni ca să obţin ce vreau. Iar tu ai un întreg istoric de înşelăciuni şi trădări – m-am aventurat în a-i spune. Din locul meu, singurul lucru pe care puteam să-l fac, era să lansez vreun semn sperând că o v-or prinde. Privind-o fix în ochi, am continuat: Haide! Nu face faţa asta de nevinovată. Toată lumea ştie. Şi, mulţumită cui? Lui Mario. El ne povestea toate mişcările tale. Tu aveai mai multe motive să-l omori decât mine şi ai şi făcut-o. Acum suntem la egalitate. Nu crezi, Mary? Aşteaptă doar să vină Carlo şi în mai puţin timp decât îţi imaginezi, tu vei sta aşezată pe scaunul ăsta, iar eu voi ieşi pe uşa aia., i-am spus cu un aer triumfător.
- Aici ai dreptate, continuă ea liniştită. Carlo e un om bun, nu tolerează injustiţia şi nu va permite ca un nevinovat să plătească pentru altcineva. Vai, mititico! Uitasem că să-ţi mai spun o povestioară!, spuse, apropiindu-se de urechea mea. Îţi va cere divorţul. Carlo a descoperit că l-ai înşelat, când te-au închis aici şi a venit să mă vadă în legătură cu ce se poate face. Era foarte îndurerat şi nu voia decât să îl asculte cineva. A plâns ca un copil mic şi bun. A trebuit să-l consolez. Mâine împlinim un an de când suntem împreună. Ştii unde o să sărbătorim? În Manzanillo. La sfârşit de săptămână. Noul meu fiu, bărbatul meu şi eu. Ce familie minunată mi-ai dăruit Alina! De la moartea lui Mario sunt sigură că vei tăcea pentru că fiul tău e atât de mic şi fără apărare... În plus, nimeni n-o să te creadă dacă le spui că eu l-am omorât, pentru că era singurul meu prieten. Acum spune-mi. Care din noi e mai inteligentă?, a spus ea în timp ce ieşea din cameră, lăsându-mă să tremur de frică. Adevăratul meu coşmar abia începea.
Traducción de Silvia Cora
MTTLC Universidad de Bucurest
No hay comentarios:
Publicar un comentario